Vorbele-n cuget sfârșesc

Te reverși în mine umplându-mi potirul trupului,

mă cuprinzi de-antregul cu nostalgia trecutului
și nu ști dacă e realitate sau o nărăvașă dorință,
fiindcă uneori tremuri și tu din întreaga ființă.

Din petalele mele te-nfrupți și-mi bei iubirea

privindu-mi zbaterea când vorbele-n cuget sfârșesc,
în pumn îmi ți inima să-i simți fericirea –
o păstrezi, nu-i pierzi urma…să nu-ți lipsesc…

Susură-n sânge un cânt ce-l cânt cu tine –

îmbrățișări din lumină scăldate-n parfum de verbine…
arcușul e la tine dorești și  ști cum să-l folosești,
iar eu sunt vioara ce-ți dăruie ceea ce tu iubești.

Învăluiri risipite-și caută muze

Nu-mi spui nimic și totuși acum, ceva –

Torni peste mine toată dragostea ta,
Presari ușoare întrebări în juru-mi
Și-aștepți tăcut ale mele răspunsuri.

De unde ai vrea sa încep?

De ce oare simțurile mele-și petrec?
Când ziua se scurge concep
Un nou vers, o nouă zi cu tine petrec… 

Sunt acasă, cuibărită în brațele tale,

Aș sta încremenită, înghețată pe cale
Și sunt amintirea gustată pe buze
Când zilele trec încercând să ne-amuze.
 

Vise încrustate la porțile cortinelor sacre

Când noaptea se lasă descriind noi acte,
Jocul tăcut adus din neștiut mustește
Se revarsă în cupele poeților…clocotește.

Un simplu început deja renaște

Bătând din aripi căutându-și vechi aștrii,
Sclipiri picurate-n săruturi dulci pe buze
Risipite, acum pe cer își caută muze…

Cununi de gânduri

Un cântec vechi ce-aduce în inimi doruri

uitate într-un cuib secret, acorduri din fioruri,
o melodie picurată din lacrimi de vioară
răsună-n noaptea-ntunecată, acum e frig afară.
 

Un gri ce-abundă-n trupul meu din întrebări uitate

răspunsuri sunt doar buze reci cu – patimă…sărutate

și nu voi ști nimic acum din dulcea nebunie –

frânturi de doruri sau doar doi nebuni au vrut să fie.

 A fost un vis reîntregit c-o poezie? …

din rime note de-aramă au vrut să reînvie,
cununi de gânduri risipite la cumpăna-nserării,
acum îmi par necunoscute și vreau să las uitării…

Cât de mult…

Cât de mult te iubesc nu pot descrie-n cuvinte,

Cât de mult te iubesc spun nopților fără veșminte.

Cât de mult te iubesc când plânge-n surdină vioara,

Cât de mult te iubesc mă-n-văluie-n cânt înserarea.

Cât de mult mă iubești răsună în mine cuvântul,

Cât de mult mă iubești șoptește în noapte și vântul.

Cât de mult mă iubești e tremur de trupuri tăcute,

Cât de mult mă iubești sunt timpuri gustate știute.

 

Mâinile tale

Prințesa ta azi ți-a îmbrățișat privirea,
din dor cu dor primită a fost învăluirea –
mâinile tale-și căutau suave cuiburi,
iar buzele gustau tăcutele-i săruturi.
 
O lume ce cântă în interiorul ei
se zbate precum o pasăre în cușca cu lei,
freamătă din toată ființa dezgolită…
de mâinile tale cercetată…pitită.

Fiecare sărutare a așezat mici urme – fiori,
iar castelul ei a revărsat tăcut roua de culori;
dulci culcușuri îmbrăcate-n parfume
ți-a pus pe buze dorințe picurate cu nume.
 
De vrei cu adevărat să-i cunoști petalele
Iubește-i eternitatea lumii – buzele…
cu aripi dincolo de spațiu al ei simbol,
în noaptea nopților azi, visul e …gol…

Lumina ta…Lumina mea…

O rază jucăușă atinge trupul ce visează, răsfață și scaldă-n lumină mica prințesă…o dezmiardă. Dorul a îmbrăcat-o-n scut și armură, e tăcută și tristă în colțul de humă. Plutește prinsă-n roiul de fulgi, când noaptea e zi și ziua cu umbre, iar în surdină e dor ce rezonează din cânt de vioară nota…dansează. E doar un trecător în haosul lumii nebune, o floare, o pasăre…un fluture scăldat în iubire, când gândul aduce o nouă revenire -  e vis dintr-o visare o poveste-n depărtare. Lumina din ochii tăi e lumina ei strălucitoare ce lucește. Poate a visat prea mult și poate visează și acum simțindu-ți atingerea îndelung, șoptindu-ți cuvinte vechi ce vrei să le auzi… Poate știe – o înțelegi în realitate, chiar dacă uneori e încremenită în peisaj…schița siluetei ei are încă linii pe care le poți deslușii dincolo de spațiul și timpul ei…,,e a ta’’…aripile iubiri ce o învăluie dăinuie peste ani.

Doruri picurate din timp trecut care răsună mereu…un sentiment de ,,Déjà vu’’inexplicabil reîntregește tabloul interior într-un mod sublim…

            Uneori doresc să aștern pe hârtie o puzderie de gânduri care roiesc în jurul meu, însă emoția interioară e atât de puternică încât controlul mental se pierde ducând cu el o parte din energia mea…Știu că sunt neputincioasă în fața emoțiilor, dar în acelașii timp mă întreb dacă rolul meu aici e experiența ce vrea să recompună timpul clepsidrei…A fost sau va fi?... un plus infinit al cunoașterii mele interioare sau un minus infinit al neputinței controlului mental…Frânturi de vise care se repetă, un ritm al rimei inimii ce ticăie în univers strident…De ce?...Pentru ce?...Unde este limita timpului meu și de ce plâng tăcută în noapte?...

Întrebări ce-și caută răspuns – poate doar timpul meu e o căutare, aduceri aminte pentru tine și o durere pentru mine…Nu pot explica în cuvinte lupta mea interioară, fiindcă azi ți-am simțit colții de ajder ce au mușcat din mine cate puțin…Am fost un fulg în palma ta și m-ai topit atat de usor, nu-ți dai seama cât de tare mă doare acest lucru…

            Mă simt iubită și totuși îmi lipsește ceva, simt cum îmi umplii inima, fiecare părticică din mine are altă formă, dar sunt…tristă, fiindcă rătăcitoare sunt căutările mele în noapte...

Mănunchi de săruturi ninse

Fă-ți timp să cântărești veșmântul aripilor, lumina mea,

cercetează adevărurile pitite în palma grea
mireasma grăbită ce-n simțuri o petreci,
trăiește-o și-ascultă misterul ce-l treci.

E ritmul meu ce mă-nconjoară… parfumul?

sunt flori ce-mi îmbracă în culoare drumul
și mâinile tale caută acum acordul lor,
fiindcă știu că-ți vor rămâne urme de dor.

Un foc e fiorul ce-l gust cu tine
parfum revărsat din lan de verbine –
sub cupola misterioasă o inimă în taină
cântă în  sânge, fierbe în prințesa cu flori de iarnă.

 

Mănunchi de săruturi ninse, catifelate

atingeri, note suave demult uitate
zăbrele tăcute sub pleoapele mele –
întrebări roiuri, nu știu ce fac cu ele…

Prințesa cu inimă de porțelan

Sunt clipe când ne copleșesc dorințele, rezonanța trupurilor golește mintea, scurgând controlul prin nisipul timpurilor. Am închis ochii, fiindcă boabe de lacrimi stăteau să cadă, am închis ochii și am mulțumit pentru energia primită în dar. Zilele în care universul ne învăluie în hăiniță de curcubeu, sunt momente în care încremenim prinși în mrejele proprii.

           Călătoresc și acum sub firicele de culoare, sub pleoape raze de lumină stau înșirate mici mărgăritare – întrebări mintea-mi răscolesc, săgeți piezișe azi trupu-mi topesc…
            Flori de gheață așezate peste inimi și-n tremurul lor tu singur te-nchini, reverși plinătatea în cupa mea însetată, mă cuprinzi cercetându-mi privirea mirată. Fiecare atingere are un răspuns, din adanc de vise-nnoptate… poate din întregul neștiut, sunt prinsă-n bijuteria minunatului faur și încrustată în flori de laur.
            Azi mai mult ca oricând am încercat să analizez fiecare bucată din darurile tale, azi poate că am fost femeia plină de mister ce e cuprinsă de valuri…Neștiutul din mine și atât de obișnuit pentru tine…simțuri ce-au stat la porțile cetăților sacre, departe de ochii profani; m-au prins în mreje…Dacă aș trăii în alt spațiu și timp, dacă aceste bucăți ale tale ar fi făcut parte din mine atunci… Prințesa ta… cu inimă de porțelan ce stă să se spargă ticăind în castelul de gheață și-ar fi revărsat mierea peste tine… Nu un munte, nu o mare…ci un întreg univers plin de lumină te-ar fi îmbrățișat.
              Neputințele mele, neștiutul din mine, culoarea, magia…sunt peste toate o mană de care mi-e teamă, fiindcă nu cunosc gustul și plinătatea ei.

Trup și răsuflet

Tremură trupul prins în încleștarea absidă,

e o pradă tăcută pentr-o singură ursidă…
ascultă, plânge-n tăcere inima mea iubite
din cântul ei acorduri fine – ostenite.

Azi îți mulțumesc pentru daruri – săruturi

si-ți dau în dar doar petale din ale mele scuturi,
parfum suav în falduri albe înghețate,
învăluirea lină a  prințesei cu pietate.

Fulgi de zăpada din căuș de inimi,

atingeri suave și simțurile înălțimii –
un munte de iubire crescut doar în noi
când nisipul se scurge tăcut pentu-amândoi…

Din străluciri, o ploaie albă de stele

risipite peste tine precum visele mele,
tăcute flori de gheață răsfrânte în suflet
când cântul trupului meu nu are răsuflet.

Cine ești tu?

Ești focul ce arde licărind pe pământ,

Dulceața veșnică învelită-n veșmânt.
Ești apa cristalină, izvor din cer senin
Ce susură lină notele dintr-un suspin.

Ești cântec din vârtejuri învolburate de munte,

Învăluiri tumultoase din văile mărunte –

O bucurie în haină albă așezată peste noi,
Lumină din culoare buchete parfumate de flori…

Săruturi ce mă dor

Cântă-n surdină doar vântul

acum iarna îmbracă pământul,

frigul țese tăcut o haină

sub pași delicați de doamnă.

 

Prinsă-n ritmul alert

prințesa plânge discret –

ascunsă-n palmele-ncleștate

nu vrea ziduri nici palate.

Pășește strident într-o lume trecută

armura de-altădată a fost ruptă

cu-aceleași întrebări prinse-n tăceri

cântărește trist ziua de ieri…

Încremenit, el cercetează,

îi ascultă trupul și rezonează,

din săruturi bijuterii de cuvinte –

sunt noile ei veșminte.

Atingeri ce dor, același joc

dorințe țesute la un loc,
lacrimi cristaline stau să cadă
din nou temătoare...să nu o vadă.

……………………………….

În timp ce ști că e zadarnic

amăgiri ce dor amarnic,
încă-un sărut așterni cu foc
făcând buchete la un loc.

Culegi parfumul, lacom, senzual,

învăluiri stridente, nimic banal
secunde de-încredere…am obosit,
fiindcă visele nopții s-au pitit.

Mi-e dor…

Mi-e dor de verde și răcoare,

atingeri tumultoase, parfum de boare –
firișoare de lumină într-un nor tremurând
mă inundă, trăiesc contopită în gând.

Săruturi gustate din trup fremătând –

sunt doar femeia rozelor trecând…
învăluire în rochie de-mbrățișări
și multă energie într-un ocean de sori.

Răsfăț în grădina nisipului de aur

sub ploaia cercetașă a mândrului faur,
bagheta magică trasând un ajur
în cercuri de lumină făcând un tur.

Mi-e dor de zefirul cu aripi albastre,
de visul culoarelor și minunatele astre…
mi-e gândul rătăcitor printre ploi
când picuri cristalini îmi dau fiori.

Zefirul de sare

Nostalgice clipe și-nvăluire de parfum,

îmbietoare gânduri răsfirate pe drum,

atingeri gingașe și limbi de apă –

mă scufund tăcută în oceanul de noapte.

 

Cu picioarele goale ating agale marea,

mă dezmiardă trasându-mi liniștită calea,

o urmă din pasul singuratic dispare

contopită în spuma marginilor mi-e cărare.

Azi partener de vise e zefirul de sare…

mă-mbată ducând trupul legănat pe creste amare,

sunt un pescăruș cu o aripă albastră frântă –

veghez singuratic pe un colț de stâncă.

Sacre căutări

Sub plapuma străvezie stă un trup de femeie,

pitită în voalul albicios caută o cheie –

din scheletul nopților albe ia o gustare

și pune învăluirea drept semn-de-ntrebare.

 

Sacre căutări contopesc universul

când noaptea se lasă, ea știe demersul,

rătăciri din trup tremurând își caută semințe

pentru un nou început…sorbind dorințe.

 

Picură lacrimi din geana prelungă

dor, iluzii mute, prinse-n tristețea-nserării

locuri atât de cunoscute, rotunde albastre

purtate printre oameni și-n minunatele astre.

Un dans pe aripi de vise...

Priviri

Simte-mi dorul, îmi plouă în palme

lacrimi ce azi se scurg din priviri

și gustă visele pitite în basme,

când pagini întregi culcă amintiri.

 

Îmbrățișează-mi trupul ce-acum stă să cadă

prins în ajur de stele, țesut în cascadă

de  tremurul meu… tăcut te miri –

și soarbe-mi plinătatea ascunsă-n priviri.

 

Hai vorbește-mi, astâmpără-ți dorul,

fiindcă-ți citesc din inimă drumul…fiorul –

nostalgice treceri, vechi scrieri…țintiri,

deschide-mi acum ușa plină de amintiri.

 

Eu sunt doar femeia ce-ți picură rouă

în schițe reci, limpezirii pentru domniri  –

aici poate muza ce-n suflet iți plouă

când noaptea așterne ritmul ce-l respiri.

Dincolo...

Dincolo de sacrificiu noaptea descoperă realitatea crudă, dincolo de întrebări fără răspuns suntem noi, ,,oamenii’’…Un nou început? O schimbare?...sau doar un tărâm neștiut?

Preaplinul ce dă pe dinafară, iubirea din inimă, iubirea în diferite forme…un început sau o obișnuință zilnică, acel ceva: ,,acasă” atât de neînțeles pentru unii. Mi-e dor de ,,acasa” acum, e ceva ce nu pot controla, e un fluture cu aripi magice, e atât de real în mintea mea încât nu pot descrie în cuvinte ajurul ce-mi încântă ochii.

Nimic nu e întâmplător, aripa gândului plutește deasupra minții, aripa gândului descrie controlul rătăcirii zilnice…dincolo de paravanele realității sunt un trecător în această lume, sunt doar un om care dorește să guste iubirea într-o altă formă…acum, azi,…forma ,,plinătății”, a preaplinului unde mintea și inima stau în aceeași casă, unde realitatea și trăirea interioară sunt un ,,tot” dincolo de materie…un dor de acasă universal țesut în spațiu și timp.

Sunt doar o mică stea  în această lume care dorește să guste bucuria, frumusețea…iubirea ca un tot: univers – ființă, un tot dincolo de mintea oamenilor…

 

Rătăcesc pierdută în noapte

Am oboist –
Privesc cerul
Și-l rog să-mi dea
Ziua.

 

Privesc stelele
Aș vrea să fiu prinsă-n
Ajurul lor…
Aș vrea să gust
Înălțarea
Și strălucirea…
 
Iubesc, fiindcă pot iubii
Dincolo de oameni.
Iubesc frumusețea,
Strălucirea din nopți târzii
De iarnă.
 
Rătăcesc în locuri minunate,
Departe de ochii –
Profani,
Departe – în cuiburi
De stele,
Aici sunt zilele mele…
 
Sunt prinsă-n țesătura
Universului întreg,
Chiar dacă  azi –
Stelele
Nu mai au…muze.
 
Sunt prinsă-n sloave…
Versuri –
Zadarnic gândul
Vreau să mi-l întorc
Și caut să gust
Iubirea-n ghioc…
 
Crengile mi-au rămas
Nude –
Simple feude,
Bântuite de vânturi
Hoinare,
Zălude…
 
Azi când iubirea mea
E întregită doar –
De tine,
De gândul meu
Rătăcitor,
De florile verbine…
 
Acum iubirea ta
E dor din țări străine;
Țesut în simțuri –
De bărbat,
Ce vrea să-mi fie …
Bine.
 
Și iată cum iubirea mea
În noapte rezonează –
E singură,
E stea
Și simplu –
Luminează…
 
În doruri sufletul
Rebel,
În doruri stă să cadă,
Exact ca-n poezia…
Mea –
Veghează.